Valorile uitate ale securităţii naţionale

Securitatea naţională nu reprezintă un concept abstract destinat exclusiv filelor de istorie, paginilor unor strategii normative de securitate sau literaturii opace de specialitate. Securitatea naţională este un referenţial cognitiv, un imbold pentru atitudine activă, o practică obiectivă, toate acestea fundamentate pe valorile esenţiale şi principiile centrale ale unei naţiuni. Schimbările majore ale arhitecturii globale de securitate şi incertitudinile accentuate ale mediului şi fenomenologiei de securitate impun reevaluarea conceptelor de securitate, de la semnificaţii la utilitate şi de la argumente la consecinţe. Rezistenţa unui concept rezidă în valorile promovate, în timp ce soliditatea acestuia se regăseşte în capacitatea sa de a crea valoare adăugată. În cazul securităţii naţionale, aceste valenţe sunt multiplicate de legătura sa intrinsecă cu viaţa oamenilor şi existenţa statelor, indiferent de circumstanţieri şi nuanţări. Această conexiune este cu atât mai importantă astăzi, cu cât celebrarea centenarului Marii Uniri creează, la nivelul societăţii româneşti, oportunitatea (re)definirii sensurilor contemporane ale securităţii naţionale, la frontiera dintre inconsistenţele trecutului şi necunoscutele viitorului.

Multiplicarea securităţii

Finalul Războiului Rece a reprezentat pentru majoritatea observatorilor dinamicilor de securitate internaţională dispariţia ameninţărilor, înţelese în sensul lor tradiţional realist, şi perspectiva instaurării „păcii eterne”, pe fondul extinderii, fără obstacole previzibile majore, a democraţiei liberale de tip occidental. Era momentul în care singurele incertitudini erau legate de viteza propagării valului de democratizare spre cele mai îndepărtate tărâmuri abia ieşite din strânsorile colonialismului, precum şi de ritmul diluării relevanţei graniţelor naţionale sub presiunea uriaşă a forţelor unificatoare ale globalizării. Guvernarea globală, văzută de clasicii studiilor de securitate drept singura garanţie imuabilă a dispariţiei conflictelor majore, trecea din planul utopiilor politice în spaţiul opţiunilor realizabile, în lipsa oricăror contestări robuste ale noilor semnificaţii ale ordinii mondiale. Multiplicarea acordurilor internaţionale în toate domeniile politice, economice, militare şi sociale, alături de extinderea rolului organizaţiilor fondatoare ale actualului sistem internaţional, în frunte cu Organizaţia Naţiunilor Unite, creau atât reţeaua de norme şi proceduri, cât şi cadrul comportamental, de conduită etică şi morală, al unei familii globale de state, care părea mai fericită în fiecare zi, în pofida înmulţirii sale aproape exponenţială.

Mai mult, înţelegerile mutuale au început să legitimeze cedările de autoritate de la nivelul statelor către niveluri superioare de negociere şi decizie, într-o lume multilateralistă din ce în ce mai interdependentă. Toate aceste transformări au permis apariţia unor formate internaţionale de asociere de tip nou, în interiorul cărora statele au început să piardă din trăsăturile lor definitorii, pornind de la desfiinţarea graniţelor şi mergând până la adoptarea de monede unice sau instaurarea unor formule de guvernare comună. Cel mai relevant exemplu al acestor transformări este proiectul Uniunii Europene, care a avansat împotriva tuturor valurilor de scepticism, şi a început să inspire şi alte integrări politico-economice, cu viziuni mai mult sau mai puţin extinse, aşa cum sunt, spre exemplu, Organizaţia pentru Cooperare de la Shanghai, Uniunea Euroasiatică sau Uniunea Africană ori cum ar putea deveni o viitoare uniune pan-arabă.

În această nouă lume, sensurile clasice ale securităţii naţionale s-au pierdut, treptat, în malaxorul unei semantici de tip nou, extrem de generoasă şi incluzivă, care a încurajat extinderea valenţelor securităţii pe spaţii şi în profunzimi fără precedent de la apariţia conceptului de stat naţiune în urmă cu peste trei veacuri şi jumătate. Mai mult, securitatea a devenit un termen complementar, mai mult un prefix pentru construirea unui discurs contemporanist, destinat mai degrabă activării planului emoţiilor oamenilor, decât contabilizării mercantile a unor factori cuantificabili de forţă. Practic, securitatea a început să se transforme din scop în argument şi din valoare în justificare, în cadrul unor construcţii sintactice aşa cum sunt securitatea economică, securitatea energetică, securitatea mediului, securitatea alimentară, securitatea cibernetică şi multe alte tipuri de securităţi sectoriale, înglobate în toate domeniile existenţei unor comunităţi uniformizate aflate în ascensiune, cu identităţi din ce în ce mai estompate sub impactul globalizării.

Reflexul responsabililor din domeniul securităţii a fost să transfere principiile definitorii ale securităţii naţionale către toate aceste noi securităţi sectoriale. Ca urmare, pe lângă diluarea sensurilor tradiţionale intrinseci ale conceptului, acest fenomen a avut ca efect erodarea continuă a frontierelor teoretice ale securităţii naţionale, prin înglobarea unor înţelesuri exogene multiple, care anterior erau considerate vulgare în cercul elitist al gândirii strategice militare tradiţionaliste, fundamentată pe gloria actelor de eroism de pe câmpurile de luptă. Consecinţele nu au întârziat să apară. Dezechilibrele cognitive determinate de inflaţionarea continuă a domeniului securităţii naţionale a condus la multiplicarea efectelor specifice unui astfel de fenomen, aşa cum sunt creşterea generalizată a costurilor securităţii şi scăderea simultană a valorilor cumulate ale securităţii naţionale. Poliţa de plată a fost decontată, în final, prin diminuarea semnificativă a coerenţei discursului politic de securitate, fragmentarea excesivă a misiunilor instituţiilor cu responsabilităţi în domeniul securităţii naţionale şi, poate cel mai mult, prin afectarea încrederii în recunoaşterea şi aprecierea socială a menirii oamenilor care au ales să se dedice, cu altruism, idealului de a apăra, cu orice preţ, securitatea naţională. Iar acest lucru s-a întâmplat peste tot în lume, indiferent de meridiane sau paralele geografice.

Schimbarea

Însă, la nici trei decenii de la începutul frumoasei poveşti a libertăţii neîngrădite şi a noilor securităţi multiple, reactivarea valenţelor de forţă ale ameninţării pure, de tip militar, i-a surprins pe teoreticienii securităţii poate mai mult decât o făcuse estomparea acestora. Reîntoarcerea la principiile realismului şi reafirmarea rolului central al statalităţii în strategiile naţionale de securitate ale principalilor actori din cadrul sistemului internaţional au creat anxietate liderilor cu privire la modalitatea de comunicare a noilor repere ale viziunii de securitate către proprii cetăţeni. Aceştia au fost obligaţi să redescopere valenţele definitorii ale limbajului tradiţional al securităţii naţionale, cu riscul nepotrivirii acestuia cu contextele noilor realităţi politice şi sociale. Mai mult, au fost nevoiţi să modeleze noi simbolistici ale definiţiilor clasice de securitate naţională pentru a-i convinge pe oameni că ceea ce le-au cerut anterior să înţeleagă că s-a schimbat, este din nou ca înainte.

Ca urmare, instituţiile de securitate au început să-şi regândească priorităţile. Oamenii din cadrul acestora au pornit pe drumul redescoperirii unor culturi şi profiluri profesionale care păreau pierdute sau perimate. În minţile şi inimile acestora s-a strecurat o dilemă apăsătoare. Care este calea de urmat? Reîntoarcerea la valorile originare ale securităţii naţionale sau anticiparea şi modelarea valorilor securităţii viitoare?

Valorile securităţii naţionale

Care sunt, oare, acele valori ale securităţii naţionale pe care încercăm astăzi să le redescoperim, fără a avea credinţa că le mai putem înţelege în adâncimea semnificaţiilor lor inspiraţionale pentru ceea ce, odinioară, predecesorii noştri denumeau, în termeni simpli, iubirea sau chiar jertfa pentru un ideal, înălţător prin capacitatea sa de înnobilare?

Maxwell D. Taylor publica în prestigioasa revistă americană Foreign Affairs, în 1974, un excelent eseu despre „revendicările legitime ale securităţii naţionale”. În lucrarea sa, Taylor trăgea un semnal de alarmă cu privire la aparenta scădere critică, la acea dată, a capacităţii securităţii naţionale de a mai coagula resursele societăţii americane pentru a face faţă unei game din ce în ce mai extinse de pericole, fie acestea create de om sau de natură. Argumentele sale erau clădite pe o definiţie a „valorilor naţionale”, derivată din centralitatea conceptului de stat-naţiune: „valorile naţionale, în sens larg, includ activele naţionale şi interesele naţionale, precum şi resursele de putere de care depinde viitorul naţiunii. Unele valori sunt tangibile şi cuantificabile [precum activele economice şi resursele naturale], altele sunt spirituale sau intelectuale [precum reperele de identitate şi argumentele de suveranitate]. […] Este o nevoie imperativă pentru protejarea unor astfel de valori care legitimează şi fac ca rolul securităţii naţionale să fie esenţial”.

Pornind de la această descriere, poate fi dezvoltată o examinare a semnificaţiilor profunde şi sensurilor contemporane ale valorilor intangibile ale securităţii naţionale şi, în mod special, a modalităţilor în care acestea pot continua să canalizeze, în mod natural, energii şi resurse pentru realizarea dezideratului final al oricărei arhitecturii de securitate, bunăstarea prezentă şi viitoare a cetăţenilor unei ţări. Limitarea analizei la valorile intangibile este impusă de constrângerile de spaţiu, dar şi de primordialitatea acestora în raport cu valorile tangibile ale securităţii naţionale.

Identitatea naţională. Din punct de vedere teoretic, identitatea naţională nu este o noţiune atât de veche precum s-ar putea crede. În fapt, aceasta s-a conturat ca fiind un concept de sine stătător, în cadrul psihologiei sociale, în a doua jumătate a secolului trecut, pe fundamentul creat de sintagmele mai vechi, „sentiment naţional” şi „conştiinţă naţională”, care au însoţit procesele de consolidare naţională în epoca post-westphaliană. Identitatea naţională reprezintă sentimentul de apartenenţă al indivizilor la o naţiune sau un stat, fără ca acestea din urmă să fie într-o sinonimie perfectă. De aceea, identitatea naţională este profund subiectivă şi poate fi înţeleasă drept numitorul comun al tradiţiilor, culturii, limbii, istoriei şi chiar comportamentului politic al unui popor. Această identitate este internalizată de membrii comunităţii şi devine parte a identităţilor personale sub formă de credinţe, valori şi aşteptări şi, mai mult, are forţa de a se reflecta în comportamentele umane, morale şi profesionale ale acestora.

Este sarcina liderilor, indiferent de timpul şi spaţiul existenţei lor, de a face posibil ca identitatea naţională să se manifeste la nivelul comunităţilor conduse sub formă de loialităţi substanţiale, solidarităţi intelectuale, naraţiuni elocvente şi devotamente raţionale. Eşecul în îndeplinirea unei astfel de misiuni se va regăsi în emergenţa fatalităţilor şi alienare identitară, în nepăsare şi renunţare, în contestare şi disoluţie. Identitatea naţională înglobează mândria de apartenenţă la un popor şi induce sentimentul de responsabilitate faţă de acesta, prin asumarea liber consimţită de obligaţii pentru protejarea sa, în sânul întregii naţiuni. De aceea, majoritatea teoreticienilor securităţii agreează ideea că identitatea naţională devine forţa directoare a acţiunilor oamenilor în faţa ameninţărilor majore, în situaţii de criză şi conflict. În consecinţă, securitatea naţională este profund dependentă de intensitatea sentimentului colectiv de identitate naţională şi transpare la nivel de analiză şi discurs politic sub forma unor noţiuni, precum naţionalism sau patriotism, uneori cu nuanţele nefericite de ultranaţionalism sau şovinism. Impactul uriaş al acestora în planul securităţii conturează una din dimensiunile esenţiale ale acesteia, înscrisă ca atare în literatura domeniului, şi anume dimensiunea subiectivă a securităţii.

Suveranitatea naţională. Pacea de la Westphalia din 1648, consemna instaurarea realităţii unui sistem de state responsabile pentru propriile afaceri interne şi cu o reţea de interacţiuni externe care să asigure echilibrarea ambiţiilor individuale de influenţă şi expansiune. Principiile de funcţionare ale noului sistem internaţional aveau să se concretizeze în ceea ce reprezintă conceptul de suveranitate, iar agentul central al sistemului, de atunci şi până astăzi, avea să devină statul. Întâlnirea conceptelor de stat şi naţiune în cursul revoluţiilor din prima jumătate a secolului XIX a creat sinergia statului-naţiune în jurul căreia gravitează şi în prezent semnificaţiile securităţii naţionale, alături de cele ale identităţii naţionale. Supremaţia statului în cadrul sistemului internaţional reprezintă unul dintre principiile fundamentale ale unui număr semnificativ de teorii de securitate ale prezentului şi asigură alimentarea continuă a strategiilor şi politicilor de securitate naţională, indiferent de formele de guvernare sau de ideologiile dominante. Unicitatea suveranităţii induce şi anvergura misiunii de protejare a acesteia şi, implicit, dimensiunea valorii sale în apărarea tuturor elementelor constitutive ale statalităţii. Mai mult, teritorialitatea suveranităţii împreună cu capacitatea de exercitare a autoguvernării de către o naţiune, definesc noţiunea de independenţă.

Epoca post-Război Rece a pus sub semnul întrebării consistenţa valenţelor tradiţionale ale suveranităţii naţionale, într-o lume profund marcată de dinamica forţelor globalizante. Centralitatea statalităţii în cadrul sistemului internaţional a fost din ce în ce mai mult expusă contestărilor, care au creat terenul propice apariţiei unor noi tipuri de suveranităţi suprastatale şi a-naţionale. În mod paradoxal, fragilizarea conceptuală a suveranităţii naţionale a determinat amplificarea acumulării de resurse naţionale de putere şi a produs multiplicarea cu valori semnificative a bugetelor naţionale destinate securităţii şi apărării, în pofida sensului pacificator prezumat al evoluţiilor globale. Ca urmare, de felul în care guvernările prezentului vor reuşi să identifice particulele de coincidenţă a suveranităţii naţionale cu celelalte tipuri de suveranităţi pentru a le integra la nivelul reperelor de identitate naţională, va depinde succesul proiectelor unificatoare izvorâte din principiile universaliste ale societăţii umane şi, implicit, viitorul securităţii. Gradul de abstractizare al conceptului de suveranitate naţională şi, în mod sintetic, al celui de stat, creează ceea ce teoreticienii denumesc dimensiunea simbolică a securităţii.

Libertăţile individuale. Oamenii reprezintă unitatea ireductibilă de analiză a conceptului de securitate naţională. Securitatea oamenilor are faţete multiple, indiferent dacă este vorba despre sănătate, statut, bunăstare, educaţie sau libertate. Complexitatea securităţii individuale creează numeroase ambiguităţi, însă în beneficiul prezentului eseu, poate fi asumată ideea, larg răspândită atât în rândul teoreticienilor, cât şi al publicului larg, că aceasta reprezintă, în esenţă, măsura sentimentului de siguranţă sau, altfel spus, al sentimentului de protecţie în faţa pericolelor de orice natură.

Securitatea, indiferent de nivelul de analiză, poate fi mai bine conturată dacă este pusă în relaţie cu conceptul de ameninţare. Această dualitate permite înţelegerea faptului că sentimentul subiectiv de siguranţă şi existenţa obiectivă a securităţii, în sensul lipsei ameninţărilor, sunt aspecte diferite ale aceleiaşi realităţi. Securitatea individului devine o valoare intrinsecă a securităţii naţionale ca urmare a faptului că existenţa oamenilor are natură socială, iar simpla apartenenţă a acestora la o naţiune induce apariţia unei game extinse de ameninţări, de la cele fizice, până la cele care se îndreaptă împotriva drepturilor şi libertăţilor individuale. Chiar cu referire numai la acestea din urmă, se poate constata existenţa unor preocupări necontenite ale majorităţii ariilor de studiu ale filozofiei şi ştiinţelor politice de a explica dilema fundamentală securitate vs. libertate. Aceasta se referă la echilibrul fragil, atunci când acesta poate fi stabilit, dintre libertatea de acţiune individuală şi potenţialul transformării acesteia într-o ameninţare la adresa libertăţii celorlalţi indivizi din cadrul societăţii. Mai mult, apare problema modalităţii în care poate fi asigurată protejarea societăţii în faţa unor astfel de ameninţări unitare, de către stat, fără ca acesta să alunece pe panta opresiunii. Dilema este amplificată de prezumţia hobbesiană a naturii anarhice a comportamentului uman, care statuează inerenţa coliziunii dintre libertăţile individuale într-o astfel de măsură încât nivelul de insecuritate al oamenilor devine direct proporţional cu gradul lor de libertate. Această ipoteză permite teoreticienilor securităţii să afirme că dacă un stat urmăreşte să asigure protejarea drepturilor şi libertăţilor propriilor cetăţeni, atunci trebuie să accepte şi asume existenţa unui nivel inevitabil de insecuritate care nu poate fi neglijat în cadrul analizelor de securitate naţională. Relevanţa unei astfel de analize creşte în interiorul regimurilor democratice, în cadrul cărora guvernele au responsabilitatea protejării drepturilor şi libertăţilor individuale, ca scop fundamental al securităţii naţionale şi pivot al oricăror altor obiective majore de ţară şi al marilor strategii de securitate.

Chiar în situaţia unor toleranţe contestabile, se poate accepta că securitatea individului are cea mai mare deschidere spre măsurare directă, prin comparaţie cu securitatea statului sau a sistemului internaţional şi, prin urmare, la acest nivel de analiză se poate stabili existenţa dimensiunii obiective a securităţii naţionale.

Interferenţe

Relevanţa uriaşă a sensibilităţii liniei de demarcaţie dintre libertate şi securitate permite dimensionarea importanţei excepţionale a impactului deciziilor strategice de securitate naţională asupra cetăţenilor unui stat şi a reflexiilor directe ale sentimentelor de siguranţă ale oamenilor în conturarea comportamentelor colective, până la nivelul cel mai înalt, al identităţii naţionale. Implicit, nuanţele patriotismului şi măsura suveranităţii naţionale sunt trecute prin ciurul ameninţărilor prezumate sau alimentate de discursul politic de securitate naţională. De aceea, transformările profunde actuale ale sistemului internaţional solicită răgazul necesar aplecării asupra sensurilor multiple ale valorilor uitate ale securităţii naţionale şi, eventual, reinterpretarea acestora prin raportare la realităţile contemporane ale mediului de securitate. Reîntoarcerea la concepte va conferi oportunitatea descoperirii unor definiţii ale securităţii naţionale care nu este necesar a fi interpretate, modificate sau adaptate. Reconsiderarea valorilor securităţii naţionale va permite descifrarea înţelesurilor unei pleiade de enunţuri pe care sunt clădite, astăzi, şcoli de gândire a securităţii, precum definiţia propusă de Barry Buzan, la momentul naşterii erei post-Război Rece, în 1991: „Securitatea se referă la obiectivul lipsei ameninţărilor şi la abilitatea statelor şi societăţilor de a-şi menţine propria identitatea şi integritatea funcţională în faţa forţelor schimbării, atunci când acestea sunt considerate ostile. Fundamentul securităţii este supravieţuirea, alături de includerea rezonabilă a unei game substanţiale de preocupări referitoare la condiţiile de existenţă”. Iar pentru a provoca interesul pentru un atare demers analitic, ar putea fi explorate, chiar şi empiric, mutaţiile pe care le-a suferit conceptul de securitate naţională peste timp, apelând la definiţia securităţii naţionale propusă de David Omand în 2011: „Securitatea naţională poate fi definită astăzi ca fiind starea de încredere a cetăţenilor că riscurile la adresa vieţii cotidiene, indiferent dacă sunt determinate de ameninţări create de om sau de pericole impersonale, sunt manageriate în mod adecvat, până la nivelul stabilirii încrederii că viaţa normală poate continua”.

Particularizarea semanticii valorilor securităţii naţionale la ceea ce (mai) înseamnă identitatea naţională şi suveranitatea românească şi punerea în discuţie a punctelor de convergenţă şi divergenţă ale acesteia cu alte identităţi, în mod special cu cea europeană, fără patimă şi generalizări abrupte, reprezintă un punct necesar pentru conturarea unei strategii de securitate naţională care să convingă că România este în pas cu vremurile. Această asigurare este cu atât mai necesară, cu cât ne regăsim astăzi pe pragul de trecere dincolo de centenarul marii uniri naţionale, la finele unui secol al cărui secvenţe succesive de securitate naţională au avut forţa să înflăcăreze generaţii întregi de români.