Suveranitatea europeană, de la viziunea lui Jean-Claude Juncker la rolul UE în arhitectura globală de securitate

Discursul privind starea Uniunii Europene şi contextul complicat al momentului suveranităţii europene

Preşedintele Comisiei Europene, Jean-Claude Juncker, a susţinut în faţa Parlamentului European, în data de 12 septembrie, discursul privind starea Uniunii Europene. Cu acest prilej, a prezentat principalele realizări ale anului curent şi priorităţile pentru cel viitor, al cărui prim semestru va consemna şi prima preşedinţie a României la Consiliul Uniunii Europene. În fapt, discursul preşedintelui CE reprezintă momentul lansării dezbaterilor dintre parlament şi comisie pentru creionarea Programului de Lucru al Comisiei Europene în anul următor, aşa cum a fost stabilit în acordul cadru al relaţiilor dintre cele două instituţii fundamentale ale uniunii, semnat în 2010.

Discursul lui Junker a fost ultimul pe tema stării uniunii în calitatea sa de preşedinte al Comisiei Europene şi ultimul adresat parlamentului în formatul UE cu 28 de state. Laitmotivul a fost securitatea europeană, pusă la grea încercare de numeroasele transformări pe care le cunoaşte Uniunea Europeană atât în interiorul său, acolo unde vocile eurosceptice devin din ce în ce mai vocale, iar sensul originar al democraţiei este deformat de forţe iliberale, populiste sau extremiste, dar şi în exteriorul său, acolo unde izolaţionismul de stat şi competiţia economică par să inducă o divizare a spaţiului euroatlantic, forte greu de anticipat nu cu mulţi ani în urmă. În tot acest timp, punctele fierbinţi ale planetei invalidează modelele tradiţionale de securitate, în condiţiile persistenţei unei penurii cronicizate de soluţii viabile pe termen mediu şi lung.

Pentru Uniunea Europeană, anul 2019 se anunţă un an complicat din perspectiva alegerilor europene care vor testa la limită funcţionalitatea instrumentelor democratice, într-un context internaţional pentru care singura predicţie consistentă pare să fie impredictibilitatea amplorii şi violenţei campaniilor de dezinformare, manipulare şi deformare a adevărului, gândite în centrele de comandă ale marilor actori cu interese majore şi extrem de active, îndreptate împotriva reperelor de viziune ale construcţiei europene. Metodele acestora vor urmări instaurarea neîncrederii, atât între statele membre, cât şi între cetăţeni şi instituţiile naţionale şi europene, prin extrapolarea unor disfuncţii procedurale şi a lentorii unor procese fundamentate bazate pe consens. De altfel, Juncker a menţionat presiunea în creştere a „dezacordurilor” dintre statele membre, în condiţiile în care „schimburile polemice dintre guverne şi între instituţii devin tot mai numeroase”. Totodată, propaganda va viza afectarea imaginii uniunii în spaţiile limitrofe, în special în arealele statelor candidate sau potenţial candidate la integrarea în UE.

Tot acest mediu internaţional de securitate, considerat la Bruxelles volatil şi extrem de complicat, a creat contextul declarării de către Juncker a „momentului suveranităţii europene”. Acesta este „momentul în care Europa decide asupra destinului său”, iar finalitatea trebuie să fie aceea a unei Uniuni Europene capabilă să „modeleze afacerile globale”, în calitate de „actor suveran în relaţiile internaţionale”. Întregul discurs susţinut în faţa Parlamentului European a fost modulat în armonica unui mesaj de forţă, presărat cu tente autonomiste în interiorul spaţiului euroatlantic şi nuanţe alternant optimiste şi dojenitoare adresate capitalelor statelor membre.

Ce înseamnă pentru Juncker suveranitatea europeană şi unde se vor vedea efectele acesteia

În viziunea preşedintelui Comisiei Europene, suveranitatea europeană „rezultă din suveranitatea naţională a statelor membre” şi „este creată de convingerea că partajarea suveranităţii face ca statele naţiune să fie mai puternice”. „Dacă Europa şi-ar da mai bine seama de puterea politică, economică şi militară pe care o are prin naţiunile sale, ar putea să renunţe la rolul exclusiv de contribuitor financiar pe scena mondială […] şi să devină într-o măsură mai mare un actor pe scena internaţională”. Aceasta este maniera în care Juncker, pe de o parte, argumentează necesitatea întăririi instrumentelor comune destinate construirii unei „uniuni europene a apărării”, iar, pe de altă parte, îşi exprimă frustrarea, atunci când spune că pe teme de politică externă „nu este normal ca Europa să se reducă singură la tăcere şi să nu poată vorbi tare şi răspicat pentru că un stat membru poate să blocheze orice decizie”.

De aceea, după cum recunoaşte şi Jean-Claude Juncker, conceptul de suveranitate europeană poate fi operaţionalizat doar într-o uniune mai coerentă şi omogenă, astfel încât „Europa să acţioneze ca tot unitar, acolo unde este necesar”. Mai mult, Uniunea trebuie să fie în măsură „să vorbească cu o singură voce”, atunci când este nevoie, aşa cum a făcut-o preşedintele Comisiei, în luna iulie, în negocierea cu liderul de la Washington a acordului pentru dezamorsarea conflictului comercial iminent dintre cele două maluri ale Atlanticului.

Dacă suveranitatea europeană va căpăta consistenţă, atunci „UE va avea posibilitatea să ofere soluţii colective la probleme colective” şi „să îi protejeze, apere şi capaciteze mai bine pe cetăţenii săi”. Totodată, suveranitatea europeană ”nu va putea niciodată să fie o scuză pentru retragerea din lume, ci mai degrabă o încurajare pentru asumarea unei responsabilităţi mai mari. Europa este un continent care nu va fi niciodată o insulă, ci va putea prospera doar dacă rămâne conectată la restul lumii”.

Dincolo de forţa inspiraţională a mesajului de solidaritate comună, Juncker identifică pericolul populismului, naţionalismului secesionist şi iredentismului care, în mod surprinzător, par să renască chiar în sânul Uniunii, atunci când afirmă că „ar trebui să arătăm mai mult respect Uniunii Europene, să nu-i pătăm imaginea şi să ne apărăm modul nostru de viaţă şi ceea ce ne defineşte. Să îmbrăţişăm patriotismul care nu se îndreaptă împotriva altora. Să respingem naţionalismul găunos care proiectează ură faţă de ceilalţi, care seamănă distrugere, care arată cu degetul înspre ceilalţi în loc să caute soluţii care să ne permită să trăim mai bine împreună”.

Jean-Claude Juncker plasează conceptul de „suveranitate europeană” sub egida termenului german „Weltpolitikfähigkeit”, care se poate traduce sub forma ”capacitate politică globală”. Această noţiune ar însemna o politică comună de securitate şi apărare extrem de activă şi ofensivă pe teme de interes european, chiar cu riscul coliziunii cu ceilalţi actori cu valenţe globale, aşa cum sunt Statele Unite, pe chestiuni de natură economică, în special de liber schimb şi monedă, dar şi cu actorii cu anvergură regională şi aspiraţii globale, aşa cum este Rusia, pe subiecte de natură politică privind funcţionarea democraţiei şi respectarea drepturilor omului sau utilizarea resurselor energetice pentru influenţă şi şantaj.

Mesajul de neîncredere adresat Statelor Unite este fără echivoc. „În lumea de azi, Europa nu mai poate fi sigură că angajamentele asumate ieri vor mai fi respectate mâine. Alianţele de ieri poate nu vor mai fi alianţele de mâine”. Iar reacţia la politica protecţionistă a Administraţiei Trump este fermă, Juncker afirmând extrem de clar că „lumea are nevoie astăzi de o Europă angajată în favoarea păcii, a acordurilor comerciale şi a relaţiilor monetare stabile, chiar şi atunci când alţii tind să aleagă uneori calea războiului comercial, ba chiar a războiului monetar. Adevărul este că nu-mi place unilateralismul lipsit de respect faţă de aşteptările şi speranţele celorlalţi. Voi rămâne întotdeauna un multilateralist”. Mai mult, Juncker aduce o critică la primatul monedei americane în cadrul unor tranzacţii financiare strategice, cum sunt cele militare dintre statele membre ale UE şi anunţă măsuri active ale Comisiei pentru „consolidarea rolului internaţional al euro, care trebuie să devină instrumentul activ al noii suveranităţi europene”.

Pe de altă parte, Juncker atrage atenţia Moscovei privind comportamentul agresiv al Rusiei în blocarea aspiraţiilor unor state europene pentru integrarea în Uniunea Europeană. Juncker afirmă că „Europa poate exporta stabilitate, aşa cum s-a întâmplat cu fiecare extindere succesivă a Uniunii, şi fiecare nouă extindere este şi rămâne o poveste de succes pentru că am reuşit să reconciliem geografia şi istoria Europei. Dar mai rămân încă multe de făcut. Trebuie să ne definim într-un mod irevocabil atitudinea pe care o avem faţă de Balcanii de Vest. Altfel, vecinătatea noastră imediată va fi modelată de alte forţe.” În aceeaşi logică este construit şi mesajul privind apărarea democraţiei pe continentul european, pentru care „trebuie acţionat hotărât pentru a proteja alegerile libere şi corecte în Europa. Din acest motiv, Comisia propune noi norme pentru protejarea proceselor democratice împotriva manipulării de către ţări terţe”.

Provocări ale conceptului de suveranitate europeană

În lucrarea sa privind „Revizuirea conceptului de suveranitate”, publicată în 2006 în Revista Europeană de Drept Internaţional, Jens Bartelson, profesor de relaţii internaţionale la Universitatea din Copenhaga, consideră că interpretarea actuală a conceptului de suveranitate este marcată de dezbaterea privind acceptarea centralităţii statului în cadrul sistemului internaţional, în jurul căreia s-au dezvoltat două curente dihotomice de gândire. Unul care consideră că este puţin probabil ca statul să mai reprezinte referenţialul de autoritate politică şi socială în viitor, perspectivă în care conceptul de suveranitate „va trebui abandonat”. Şi un altul, în care statul va rămâne elementul central de autoritate în viitor, iar conceptul de suveranitate va reprezenta chiar „manifestarea supremă a succesului statalităţii” pe scena internaţională. În acest context, suveranitatea este adesea pusă în relaţie de sinonimie cu conceptul de independenţă a statului, altfel spus cu autoritatea supremă a acestuia asupra propriei entităţi politice, aşa cum este definită în ştiinţele politice.

Pornind de la această premisă şi privind Uniunea Europeană drept o construcţie realizată prin participarea mai multor state independente, aşa cum sunt definite în propriile constituţii, prima impresie este aceea că noua noţiune de suveranitate europeană ar intra într-o coliziune profundă cu ceea ce reprezintă, în mod convenţional, suveranitatea naţională. Desigur că aspectele privind renunţarea liber consimţită la elemente constitutive ale autorităţii naţionale, considerate fundamentale pentru interesul comun, prin delegarea de responsabilitate către Bruxelles, au fost îndelung dezbătute în fiecare etapă majoră de consolidare a construcţiei europene. De fiecare dată au fost depăşite temerile profunde privind limitele politice şi morale ale delegării, sau capacitatea de absorbţie a şocurilor extinderii, indiferent dacă a fost vorba despre desfiinţarea graniţelor, integrarea economiilor, crearea monedei unice sau adoptarea politicilor comune de securitate şi apărare. Această politică a compromisului luminat, izvorâtă din principiile toleranţei Iluminismului european, experimentată deja de decenii, a făcut ca astăzi să apară ca posibilă ideea suveranităţii europene.

Pe de o parte, dacă această idee va urma logica realistă de funcţionare a sistemului internaţional, probabil că Uniunea Europeană va fi supusă unor forţe centripete din ce în ce mai mari, determinate de imperativul satisfacerii celor patru criterii definitorii specifice statalităţii, adică unicitatea teritoriului, cetăţenia europeană, centralizarea autorităţii politice şi militare, respectiv recunoaşterea internaţională ca actor suveran. Însă, toate acestea sunt chiar temele care au creat, în permanenţă, tensiuni uriaşe între statele membre şi care vor continua să alimenteze un potenţial major de producere a unor efecte distructive, specifice eliberării violente a acumulărilor excesive şi necontrolate de tensiune şi energie.

Pe de altă parte, dacă ideea suveranităţii europene va urma mai degrabă sensul constructivist al reorientării lingvistice, decât acela al factorilor normativi ai suveranităţii statale, atunci se va putea crea un spaţiu comun al semnificaţiilor suveranităţii, fie acestea juridice, politice sau simbolice, sub forma unor convenţii semantice şi practici retorice necesare promovării intereselor comune europene pe scena internaţională. Pentru ca acestea să producă efectele scontate va fi necesară dezvoltarea unui set comun de instrumente şi mijloace de politică externă şi securitate, circumscris viziunii actuale a PESC şi traiectoriei PESCO.

Dacă statele membre vor da dovadă de voinţă şi altruism pentru susţinerea pe mai departe a instituţiilor europene, chiar împotriva unor interese naţionale punctuale şi conjuncturale, atunci retorica lui Juncker, care afirmă că „mai întâi de toate, aş vrea să spunem nu naţionalismului nesănătos şi să spunem da patriotismului luminat; să ţinem minte faptul că patriotismul secolului XXI are două dimensiuni, una naţională şi cealaltă europeană, iar aceste două dimensiuni nu se exclud reciproc”, va avea forţa de a inspira generaţiile viitoare şi a asigura continuitate construcţiei europene, astfel încât Uniunea Europeană să rămână „gardianul păcii” al unui continent pe care rănile marilor războaie au fost prea adânci pentru a fi uitate vreodată.

Poate fi acesta şi momentul României?

Fără a utiliza, de data aceasta, punctele cardinale drept repere geografice şi măsuri ale dinamicilor spaţiului european, deşi relevanţa acestora în analiza critică a politicilor UE continuă să joace un rol central până la un anumit punct, rămâne de văzut care va fi comportamentul statelor membre şi în ce sens vor evolua tensiunile actuale dintre acestea, în perioada următoarelor luni, critice pentru securitatea europeană şi globală.

Bucureştiul trebuie să privească cu mare atenţie aceste evoluţii, pe care le poate valorifica pe parcursul preşedinţiei Consiliului Uniunii Europene sub forma momentului României, un moment al implicării active în susţinerea concretă cu decizii politice, acţiuni pragmatice şi resurse suficiente a noului curs al europenismului suveran, dar şi al facilitării redefinirii identităţii euroatlantice, într-o lume în care securitatea comună trebuie să însemne mai mult decât securitatea părţilor. „Merită să ne implicăm”, aşa cum spunea Jean-Claude Juncker cu ocazia participării sale la Summitul celor trei mări de la Bucureşti.