Germania - eterna problemă de securitate a Europei. Sau e invers?

Postura postbelică (non militară) a Germaniei a reprezentat o înfrângere, dar şi o oportunitate. Asumarea de responsabilităţi sporite în domeniul securităţii europene este încă un pod prea îndepărtat. După 2014, scăderea efectivelor armatei germane a fost oprită. ”Europenismul cu caracteristici germane” este transferat, parţial, Franţei. Între timp, se caută soldaţi (europeni) pentru Bundeswehr.

E un truism să spui că Germania a dominat centrul Europei în ultimele două sute de ani. Când oportunităţile istorice şi de putere au existat, colosul s-a întins când către Est, când către Vest, având şi reculuri, unele chiar dureroase, dar rămând centrul de greutate al continentului. Această postură de masivă putere semi-continentală i-a impus anterior o conduită dominatoare, care s-a încheiat nefericit, dar care continuă să o definească şi astăzi când, şi din interior, şi din exterior, i se alocă / transferă responsabilităţi pe care, uneori, Berlinul nu pare a fi dispus să şi le asume, cu atât mai mult să le şi îndeplinească. Mai ales în domeniul securităţii, acolo unde nu mai are resursele din trecut, iar conjunctura istorică postbelică i-a oferit Germaniei un loc modest, dar care îi permite să-şi distribuie energiile către alte domenii, în care puţini adversari pot ţine ritmul cu ea. Pentru că această analiză este una de evidenţiere a unor aspecte relevante, dar particulare din domeniul politico – militar al strategiilor de securitate şi a opţiunilor militare ale Germaniei, ne vom opri doar la câteva situaţii / contexte / evoluţii punctuale şi recente.

Când a revenit pe agenda europeană problematica strategiei de securitate a Germaniei? În ce context?

Anterior căderii Cortinei de Fier, în anul 1989, Germania dispunea de una din armatele importante ale NATO, de aproximativ 500.000 de militari. După unificarea cu Germania de Est, obiectivele Berlinului au fost dominate de necesitatea integrării spaţiului est german, o operaţie costisitoare şi de lungă durată, precum şi de responsabilităţile din ce în ce mai numeroase în cadrul Uniunii Europene.

În acest context, pe fondul căderii blocului comunist, numărul militarilor germani a scăzut sub 200.000, s-a renunţat la serviciul militar obligatoriu, iar bugetul acordat apărării s-a menţinut în jur de 1,2% din PIB, aproape de două ori mai mic decât media cerută statelor NATO, cunoscutul 2%. Lucrurile au continuat în acest mod până în anul 2014, când a avut loc criza din Ucraina şi când, brusc, statele NATO, mai ales cele din flancul de est, au descoperit cât de lipsite de resurse militare sunt în faţa unui adversar, Federaţia Rusă, decis politic şi apt militar să-şi marcheze şi să-şi protejeze spaţiul de influenţă.

Deşi 2014 reprezintă o cotitură în modul în care politicienii germani s-au raportat la domeniul apărării, au fost desigur şi alte elemente şi fundamente ale unei noi abordări în strategia de securitate a Germaniei:
 chiar dacă potenţialul economic imens al Germaniei a permis, în condiţiile acestui procent scăzut de 1,2% pentru apărare, un buget relativ mare oferit armatei, el s-a dovedit, în timp, insuficient pentru a acoperi nevoile militare importante. Numărul de militari a scăzut, echipamentele s-au învechit. Într-un mod anecdotic, acest lucru a fost relevat recent pe timpul deplasării cancelarului Angela Merkel la summitul G20 de la Buenos Aires, când a trebuit să opteze pentru o cursă civilă pentru că avionul militar de cursă lungă destinat deplasării a avut o problemă tehnică;
 anterior crizei din Ucraina a avut loc ascensiunea fulgerătoare a grupării teroriste Statul Islamic, cu ocuparea unui larg teritoriu din Irak şi Siria, ameninţarea teroristă devenind o realitate cât se poate de presantă şi directă pentru statele europene. Mai ales pentru cele cu importante comunităţi musulmane;
 în opinia publică germană, dar şi în spectrul politic a avut loc un proces de schimbare a opticii privind politica de apărare. Dacă anterior se înregistra o respingere cvasi generală a tot ceea ce era legat de domeniul militar , promovându-se aspectul civil / cetăţenesc al societăţii germane, anii recenţi au relevat opţiuni noi, angajante, acordând un interes din ce în ce mai mare valenţelor militare ale politicii germane de securitate. Apariţia unor partide pe partea de dreapta a politicii germane, cu un mesaj mai naţionalist, militant în direcţia revenirii Germaniei la o postură mai ofensivă şi în plan militar, recompensate de electorat cu foarte bune rezultate la alegerile parlamentare, a contribuit, şi ea, la schimbarea agendei în domeniul securităţii.
 o schimbare importantă a fost înregistrată şi în establishmentul politic clasic german. Prima femeie ministru al apărării în Germania, Ursula von der Leyen, este şi cea care a acţionat, mai mult decât orice alt demnitar german din această perioadă, încă de la începutul mandatului său la conducerea politică a domeniului apărării, în anul 2013, pentru asumarea de către Germania de responsabilităţi sporite în domeniul misiunilor externe, poziţiile sale fiind deseori în contrast cu o ”prezenţă militară rezervată”, concept promovat atât de cancelarul Angela Merkel, cât şi de fostul ministru de externe Guido Westerwelle . Nu este exclus ca această poziţie a doamnei von der Leyen să o ducă şi la sediul NATO de la Bruxelles, candidatura sa pentru a-i succeda, în anul 2020, actualului secretar general NATO, norvegianul Jens Stoltenberg, fiind o opţiune cât se poate de serioasă .

Se poate, astfel, afirma că, deşi anul 2014, cu a sa criză ucraineană şi anexarea Crimeei de către Rusia, a fost momentul care a devoalat noile nevoi şi opţiuni în domeniul securităţii Germaniei, contextul a fost unul mai complex, ceea ce se reflectă şi în evoluţiile ulterioare.

La Berlin, Moscova e un inamic care poate fi partener, în timp ce Washingtonul este un partener care se comportă ca un adversar

Pentru spaţiul german din centrul Europei, alături de Germania, în această abordare fiind şi Austria, parţial şi Elveţia, Rusia nu reprezintă o ameninţare echivalentă  cu cea resimţită de alte state NATO, în special cele din flancul de est. Este paradoxal ca un stat NATO, Germania, şi unul neutru, Austria, să aibă poziţii atât de apropiate şi, în anumite momente, atât de diferite de ale partenerilor tradiţionali europeni, faţă de o ţară văzută ca principalul factor de inbstabilitate la graniţa de est a Alianţei şi a Uniunii Europene.

În general, atât în Germania, cât şi în Austria, la nivelul populaţiei, dar şi al elitelor politice, se consideră că, deşi situaţia de securitate a evoluat negativ pe plan internaţional, ameninţarea nu vine neapărat din direcţia Rusiei. Iar ameninţarea e pe mai multe planuri, nu numai cel militar, şi are nevoie de răspunsuri comune, europene.

Astfel, la Berlin, există o tendinţă de a amâna, pentru o perioadă, luarea de decizii ferme în domeniul apărării, în speranţa că poziţia SUA în cadrul NATO se va schimba, în sensul că Washingtonul va slăbi presiunea asupra aliaţilor săi din NATO pentru a spori cheltuielile militare, iar Uniunea Europenă va putea oferi, între timp, mai multe contraargumente de consens pe domeniul unei apărări comune europene. Procentul lipsă din bugetul german al apărării, comparativ cu cel asumat de alte state din NATO, în primul rând de către SUA, este cel care permite un ritm de creştere susţinut economiei germane, care generează competitivitate, care menţine exporturile la nivelul cel mai înalt. Ameninţările sunt difuze, abstracte: război hibrid, atacuri cibernetice, greu de identificat direct la nivelul electoratului şi dificil de asumat şi la nivelul politic. În mediile analitice se sugerează că, pentru conştientizarea nevoii de asumare a unui profil extins în domeniul securităţii internaţionale, ar trebui folosite temele unei apărări teritoriale, ale ameninţării unui război convenţional, dar nici acestea nu par a atrage prea mulţi suporteri.

Nici momentul actual nu este cel mai potrivit. Un sondaj recent al televiziunii publice germane arată că doar 14% dintre germani apreciază că SUA sunt un partener de încredere, în timp ce de două ori mai mulţi cred că Rusia poate fi un partener politic. Deşi, în 2017, 91% din germani doreau ca armata germană să descurajeze atacurile asupra ţării, 49% erau pentru mai mulţi soldaţi în Bundeswehr, 72% sprijineau misiunile externe în sprijinul aliaţilor NATO, 58% se opuneau totuşi unei acţiuni militare. Întrebarea pentru acest din urmă răspuns a fost ”ce ar trebui să facă Germania dacă un aliat NATO ar fi atacat de Rusia?”. În doi ani, lucrurile nu au evoluat prea mult. Dimpotrivă.

După alegerea preşedintelui Trump, SUA au devenit, pentru Germania, un partener imprevizibil. Relaţia dintre preşedinte şi cancelar a evoluat de la bine către modest, Washingtonul a acuzat Germania de participare redusă la cheltuielile Alianţei, Berlinul a răspuns arătând că, în ceea ce priveşte contribuţiile la cheltuielile comune privind programele NATO, Germania (15% din totalul cheltuielilor pentru acest domeniu) este peste Franţa (10,6%) şi Marea Britanie (9,8%), doar puţin sub SUA (22%) . La Washington, Germania este acuzată că face prea puţin în domeniul securităţii şi prea mult în promovarea intereselor sale economice.

Această abordare antreprenorială, de ambele părţi, a făcut ca, deocamdată la nivelul analitic şi al media germane, să se revină la două teme care au mai fost abordate în trecut, dar care au o aură de tabu în discursul politic:
 participarea Germaniei la un anumit gen de program militar nuclear, împreună cu Franţa / Marea Britanie sau autonom, care să asigure un nivel de descurajare pe acest domeniu. Este un subiect abordat cu câteva luni în urmă de Christian Hacke, profesor în ştiinţe politice, în publicaţia conservatoare Welt . Discuţia este mai mult teoretică, are rolul de a tatona şi pune în gardă, dar, după ce Germania a renunţat la centralele electrice nucleare, e greu de crezut că Berlinul va alege ostracizarea nucleară, gen Coreea de Nord, pentru a se angaja într-un program nuclear propriu;
 participarea Germaniei la Consiliul de Securitate al ONU. De la 1 ianuarie 2019, Germania face parte din cei 10 membri nepermanenţi ai consiliului, ceea ce reprezintă o oportunitate pentru a redeschide discuţia despre extinderea reprezentării permanente în acest organism.

Între Berlin şi Paris, parteneriatul există, dar...

Discuţia este, însă, despre locurile permanente. Cele cinci, Sfatul Batrânilor, cei care au, fiecare, glonţul de argint în relaţiile internaţionale. Ministrul de finanţe, Olaf Scholz, a făcut o aluzie privind transferarea locului ocupat de Franţa în rândul membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate, în contul Uniunii  Europene . Germania a avut dintotdeauna o poziţie de reţinere faţă de promovarea Franţei, eternul său rival, în acest grup select. ”Parisul vrea să călătorească la clasa întâi cu bilete clasa a doua” se spunea în perioada imediat postbelică. Desigur, propunerea a fost respinsă la Paris. După Brexit, Franţa va rămâne singurul membru UE cu prezenţă permanentă şi strategică la cel mai înalt nivel al ONU. Aşa ceva nu se predă, pur şi simplu. Nici la Berlin nu s-a dorit ca propunerea să fie pusă în aplicare. Este, practic, imposibil la acest moment. Lansarea subiectului a fost doar o operaţie de verificare a relaţiilor franco – germane.

După anii 90 au fost destul de multe momentele în care Germania şi Franţa s-au aflat în tranşee politice diferite:
 decizia unilaterală de a renunţa la energia nucleară;
 impunerea asupra Europei a regulii bugetare interne a echilibrului fiscal, transpusă în limita de 3% pentru deficit;
 soluţionarea crizei din Grecia pe un model german de austeritate economică;
 recunoaşterea, aproape unilaterală, a fostelor republici iugoslave Croaţia şi Slovenia, decizie care a produs, la acel moment, al începutului anilor 90, tensiuni între preşedintele francez François Miterrand şi cancelarul german, Helmuth Kohl.
Prin anunţul actualului cancelar, Angela Merkel, că nu va mai candida pentru acest post, actualele bune relaţii dintre cancelaria germană şi preşedinţia lui Emmanuel Macron, ar putea reveni în zona recilor şi cordialelor contacte de acum 20 de ani.

Interesele sunt identificate, dar strategia rămâne cea a paşilor mărunţi

O strategie de securitate propusă de creştin democraţii  d-nei Merkel, nu cu foarte mult timp în urmă, şi care este asumată de majoritatea spectrului politic german, enumeră interesele naţionale ale Germaniei în cinci domenii primordiale:
 combaterea terorismului;
 proliferarea nucleară;
 energia şi securitatea infrastructurii de transport;
 schimbările climatice;
 prevenirea conflictelor.

Interesele nu sunt mult diferite de cele identificate în documente similare din Franţa sau Marea Britanie. Ce diferă încă este modul în care sunt individualizate soluţiile de natură militară pentru protejarea acestor interese. Există încă o diferenţă în modul în care societatea germană şi elita politică receptează provocările de securitate. Cultura de securitate nu este asumată la nivelul societăţii, un procent extrem de mare din cetăţenii germani cunosc destul de puţin despre forţele armate, despre participările la operaţiile externe, aprobate, încă din anul 1994, de Curtea Constituţională Federală (aproape 70% din cei intervievaţi la un recent sondaj de opinie nu ştiu că armata germană participă la misiunea de pace din Mali ).

În aceste condiţii, Germania continuă să-şi asume misiuni externe numai dacă sunt sub mandat ONU, NATO sau UE (în timp ce alte state, chiar partenere din NATO, mai ocolesc această procedură, din când în când, când interesele o cer), are o postură duală în securitatea UE, promovând, mai ales prin partenerul de coaliţie la guvernare, SPD, social democraţii, conceptul unei apărări europene, dar lăsând Franţa să se ocupe de aceasta şi neacordându-i o suficientă şansă financiară. Berlinul este uneori aspru, alteori conciliant cu Turcia, un puternic partener economic şi o ţară cu care conexiunile nu sunt doar economice. Iar cu Rusia rămâne cum s-a stabilit din perioada în care Gerhard Schröder, preşedintele consiliului de administraţie al Nord Stream AG, era cancelar al Germaniei.

Programul „ambiţios” prezentat de ministrul apărării, d-na Ursula von der Leyen, pentru următorii 10 ani , care îşi propune un „nou profil al capabilităţilor”, are ca ştachetă pentru anul 2024, alocarea a 1,5% din PIB pentru bugetul apărării, destul de departe de obiectivul asumat în NATO. Ministrul a propus mai mult, dar partenerii social democraţi, care deţin şi ministerul finanţelor, au decis altfel. Dacă nu e asumată o opţiune radicală pentru creşterea cheltuielilor destinate apărării naţionale, cu atât mai puţin Berlinul va acorda sprijin consistent unei opţiuni pur europene. „Europenismul cu caracteristici germane” rămâne astfel un concept interesant, lăsat pe seama Franţei, dar care răspunde „non, merci” propunerii indirecte de a oferi Europei un veto în Consiliul de Securitate.

Da, începând cu anul 2014 există o nouă realitate europeană dar, la Berlin, acceptarea acestei realităţi se face cu paşi precauţi. Un proverb german spune astfel: Wer gute Nachbarn hat, bekommt einen guten Morgen / Cel care are vecini buni, are şi o dimineaţă bună. Înconjurată doar de state aliate şi partenere, Germania nu resimte stresul statelor din Estul Europei, nici nu este înclinată, la acest moment, să-şi asume un rol de lider în securitatea europeană. Ar fi costisitor, ar fi complicat, contraproductiv, ar fi, probabil, poate, prea devreme.

Între timp, există o mică problemă cu efectivele armatei germane

Până la asumarea de responsabilităţi de securitate la nivel european care ar fi putut fi asimilate sloganului adaptat „Make Europe First”, la Berlin, dar şi la Bonn (ministerul apărării are încă două sedii, conform legii din 1991, de implementare a unificării germane) a apărut o problemă în asigurarea personalului deficitar necesar  în domenii extrem de importante. Inspectorul General al Bundeswehr-ului / echivalent şeful apărării, generalul Eberhard Zorn, a ocupat numeroase poziţii în domeniul personalului şi resurselor umane şi cunoaşte că e o problemă sensibilă, dificilă să convingi tinerii germani să-şi dorească o carieră în forţele armate.

Aşa că apelul este adresat în egală măsură potenţialilor candidaţi din alte state ale Uniunii Europene. Ei ar putea să profeseze ca doctori sau specialişti IT în armata germană, conform generalului Zorn, care, pentru a calma dezbaterea internă, a precizat că nu vor fi recrutaţi cetăţeni străini pentru structurile luptătoare. Pe plan extern, reacţia a fost, însă, una diferită, eventualele state, în special din Estul şi Sud – Estul Europei, din care ar putea proveni noii membri ai Bundeswehr-ului, asimilând această „ofertă de muncă” drept o recrutare de creiere.

Astfel că demersul, neasumat încă, al Berlinului de a deveni centrul de greutate continental şi în domeniul securităţii, are nu numai probleme cu identificarea conceptelor, preluarea de responsabilităţi sporite în misiunile externe, dezvoltarea unei culturi noi de securitate la nivelul elitei politice germane, dar şi cu aspecte mult mai prozaice, cum ar fi un tineret german prea puţin interesat să poarte uniforma militară.

Este un reflex al unei istorii recente / ce sunt 70 de ani în existenţa unei ţări, care încă apasă prezentul german şi va continua, pentru o perioadă să-i influenţeze şi viitorul.

@@@@

1) https://worldview.stratfor.com/article/germany-discusses-security-and-defense-policy-silly-season-or-real-change
 2) https://www.dw.com/en/how-does-germany-contribute-to-nato/a-38033967
3) https://www.faz.net/aktuell/politik/inland/wird-von-der-leyen-die-naechste-nato-generalsekretaerin-15453878.html
4)  https://nationalinterest.org/feature/austria-germany-need-rethink-their-national-security-25925
 5) https://www.dw.com/en/how-does-germany-contribute-to-nato/a-38033967
6) https://www.welt.de/politik/deutschland/plus180136274/Eine-Nuklearmacht-Deutschland-staerkt-die-Sicherheit-des-Westens.html?wtrid=onsite.onsitesearch
7)  https://rusi.org/commentary/france-germany-and-europe%E2%80%99s-strategic-footprint
8)  https://www.ecfr.eu/article/commentary_germanys_national_security_strategy
9) www.koerber-¬stiftung.de/fileadmin/user_upload/koerber-stiftung/redaktion/berliner-forum-aussenpolitik/pdf/2017/The-Berlin-Pulse.pdf
10)  https://www.defensenews.com/global/europe/2018/09/05/germany-unveils-growth-plan-for-the-bundeswehr/
11)  https://www.dw.com/en/germany-may-increase-troop-numbers-to-203000-by-2025/a-46448111